luni, 31 august 2009

femeile lu' basescu



inamicii, dar si unii "prieteni", i'au creat lu' basescu renumele de mare crai.
daca as fi dracu as folusi denominatzia neaos romaneasca; aia ce face trimitere la organu' reproducator femeiesc.
nu sint !
legenda apocrifa marcheaza niste personagii feminine a caror ascensiune in viatza publica romaneasca este legata cu odgoane masive de corabiutza piratului natzionale. aparute din neant, din mijlocu' poporului truditor, distinsele doamne/domnisoare s'au remarcat prin patima prin care s'au raportat la masculul alfa al politicii dimbovitzence si atunci cind i'au fost alaturea, si cind s'au desprins, sau au fost indepartate, din intensul cimp gravitatzional pe care acesta'l emana .
focoase in dragoste ca si'n ura !
nu te'ai mira foarte tare daca vreuna din madamele refuzate ar scoate, la un moment dat, sticlutza cu vitrion englezesc cu care sa 'ncerce a'l mutila definitiv pe adonisul fara suvitza.
te si intrebi de unde atita capacitate de seductzie la un tip putzin mai frumos ca uciga'l toaca ? intrebare inutila, de altfel, pentru ca femeile's mai atrase de tipii cu personalitatzi puternice, capabili sa le faca sa se simtza miiici si lipsite de aparare.

ma rog, gura lumii'i sloboda, si nu ne ramine decit sa ne imaginam cum s'ar petrece, tehnic vorbind, o scena de amor fizic intre basescu si una dintre actualele, sau fostele, admiratoare.
cum face ?
le cheama, le chema, "la birou", indiferent ca acesta e cel de la cotroceni, de la primaria capitalei, la ministerul transporturilor, sau la modrogan ?
merge, mergea, la respectivele acasa ?
inchiriaza, inchiria, un hogeac ?
apeleaza, apela, la "prieteni" ?
le'o trage, le'o tragea, pe un' l'apuca ?
sare, sarea, gardu' de la cotroceni noaptea, ca sa se dedea la nedemnele apucaturi, cum l'am auzit odata pe un fost generalutz de pe la spp, devenit press papier de'al lu' vadimachi ?

si poate sa'si imagineze cineva ca orice miscare a armasarului nu este urmarita, inca de pe vremea cind incepuse sa'si faca suficientzi dusmani, sa tot fie cin'spe ani d'atunci, de citeva servicii oficiale si alte citeva neoficiale ?

cum se explica atunci ca n'au aparut, inca, inregistrari ale idilelor inamicului public no 1 ?
cu cit s'ar putea vinde asa ceva pe "piatza libera" ?

nea patriciule !

felicseee !

vintuleeee !

ce drac' pazitzi, bre ?

sâmbătă, 29 august 2009

adevaru' mi'e pretin numa' mie

pentru ca sint la moda 'telectualii presedintelui, imbuibatzii aia cu sinecuri, lucru pentru care merita din plin sa fie terfelitzi prin toate mijloacele, pe toate canalele, m'am hotarit si io in seara asta sa fac un filmuletz, cu mijloacele primitive pe care le am la dispozitzie, prin care sa ma rid de 'telectualii lu' conu' dinu, care, unii dintre ei, sug la mai multe tzitze odata, la doi sau mai multzi moguli.
si cum se spune ca cei care au obtzinut posturi sub administratzia basesciana s'ar simtzi obligatzi sa'l pupe'n fund pe acesta, nascindu'se astfel un termen nou in limba romana (licentza m badea ?), atunci cum s'ar numi cei care sugind la susnumitele mameloane moguliere isi insusesc pina la cratima modu' de gindire si exprimare al comanditarului ?

sugaci ?
sugari?
sugatori ?

nu, hotarit NU !
nu am "talentele" exhibitzionistului shpagatist

cum nu am nici indeminarea, nici stiintza, nici audientza, nici posibilitatzile hultzanului, ale lui viq și filadel, mi'a iesit o chestie aproximativa pe care o explic aici, ca sa'ntzeleaga toata lumea, care'o mai intra si p'aici.

deci: incep cu mister plesu, cu care chiar nu am ni-mic, care produce o coborire dinspre dreapta sus inspre stinga jos, mustrator pentru dezmatzul pe cale sa inceapa dupa el.
moment in care personajul principal, belferul, pune stapinire pe scena, compusa dintr'o impozanta sala a trofeelor unde se vor produce diferite personaje pitoresti pe care am io boala.

as fi vrut sa fac masa mai bogata, dar o veche tara, nu tzara, stramoseasca, lenea pre numele iei, m'a impiedicat sa'mi desavirsesc opera

vineri, 28 august 2009

stirea zilei: caldarescu l'a 'nvatzat limba rrromana pe minune

am aflat azi cu bucurie ca mi'am tirit pasii p'aceleasi stradutze din mahalaua colentinii cu magistru' poeziii, si prozii, romanesti, mircea caldarescu. am impartzit, la diferentza de citziva ani, acelasi imobil datind probabil din vremea reformelor educatziii ale lu' spiru, ala originalu'. am facut'o in scopuri si durate de timp diferite, dar, probabil, vazindu'l cum arata si cum se manifesta azi, aveam amindoi paru' dat cu albus de ou si prins cu diverse dispzitive ciudate pe sub camese. daca el si'a scris acolo citeva cartzi, apai io am umplut, tot acolo, citeva caiete dictando cu diverse hieroglife tzinind de circulatzia pe drumurile publice, lucru dovedit inutil ulterior.
am folosit, mai mult ca probabil, aceeasi buda turceasca din fundu' curtzii pentru a ne satisface diferite necesitatzi fiziologice. ne'am delectat, separat, iarasi probabil, consumind din bogata recolta de corcoduse si dude a zonei.
posteritatea ne va fi recunoscatoare daca'l vom nemuri, macar unu' dintre noi, pe cunoscutul adrian copilu' minune, la vremea respectiva chiar copil.

eu ma dau batut !
nu mi'l mai amintesc...
maestre, ai cuvintu' !

miercuri, 26 august 2009

Prof. dr. Mihai Coman. o analiza

De ce au oamenii incredere intr-o presa care este corupta?
(preluare Hotnews)

de Mihai Coman FJSC
Marţi, 25 august 2009, 16:21


In luna iunie a anului 2009, Barometrul Global al Coruptiei realizat annual de Transparency International (TI) aducea o informatie socanta: mass-media a ajuns, pentru prima data, in topul celor mai corupte institutii din Romania.

Astfel, intre toate institutiile, mass-media a inregistrat cea mai spectaculoasa crestere in acest top, obtinand 3,4 puncte la capitolul coruptie, din maximum 5.

Primele doua locuri in clasament sunt ocupate de Parlament si de Partidele politice, urmate de Justitie si de Sectorul privat; doar 3% din cei chestionati credeau ca mass media nu este corupta, iar 43% afirmau ca este foarte si extrem de corupta (www.transparency.org.ro).

Surprinzatoare nu este numai aceasta neasteptata degradare a imaginii presei, cat mai ales corelatia dintre acest sondaj si Barometrul de Opinie Publica, un sondaj semestrial care se realizeaza fara intrerupere din 1992 si care arata constant ca, pentru romani, presa este una din putinele institutii in care au incredere (ani de zile mass media a ocupat locul trei in topul increderii, dupa Biserica si Armata).

Atitudine ambivalenta

Rezultatele celor doua anchete dezvaluie faptul ca atitudinea publicului fata de presa este mai mult decat ambivalenta. Atunci cand cineva afirma ca Parlamentul sau Justitia sunt corupte, la baza opiniei sale pot sta unele experiente personale; cu toate acestea este evident ca factorul predominant in constituirea unei asemenea opinii este dat de informatiile din mass media.

Cum insa mass media din Romania nu a prezentat aproape niciodata cazuri de coruptie in care sa fie implicati jurnalistii, cum redactiile sunt organizatii semi-inchise, in care publicul nu are acces si nu poate avea informatii despre procedurile de lucru si despre jocurile de interese interne, este evident ca acest curent de opinie s-a format impotriva discursului public al mass mediei despre activitatile jurnalistice.

Pentru a intelege acest paradox, trebuie sa privim in adancimea profesiei, in structura ei sociala, in ierarhiile si relatiile de putere pe care post-comunismul le-a creat. In acesti 20 de ani, profesia a devenit tot mai scindata intre jurnalistii din varful sistemului si marea masa a practicantilor.

Euforia si solidaritatea care au marcat momentele de inceput ale presei libere au disparut treptat si au fost inlocuite de luptele pentru impunerea si asigurarea controlului asupra resurselor (materiale, de putere si de prestigiu) oferite de sistemul mass media. Marea masa a jurnalistilor a ajuns sa depinda total de deciziile grupului conducator, fara a fi protejata de un cadru legislativ coerent, de reglementari profesionale, de organizatii sindicale puternice sau de o traditie a respectului fata de competenta.

Principala preocupare a grupului de la varful piramidei profesionale (de obicei, simultan sefii de institutii, detinatori ai rubricilor de opinie si vedete ale talk-show-urilor politice) a fost sa transforme capitalul de prestigiu in capital economic.

In perioada comunista, cel mai important tip de capital social era capitalul politic: indivizii care apartineau structurilor partidului, puteau transforma acest capital in capital economic (prin sistemul economiei centralizate si redistributive) sau cultural (prin sistemul scolilor de partid).

Cultura "orientarii"

De-a lungul anilor, s-a creat o cultura a ”orientarii”, adica a sesizarii raporturilor de putere de la varf si a exploatarii avantajelor care derivau din alegerea ”pionului castigator”, cultivarea si servirea acestuia. Mica parcela de putere castigata prin obtinerea unei pozitii-cheie era transformata in surse de avantaje economice, prin distribuirea unor avantaje propriei clientele, care raspundea prin ”daruri” sau servicii.

Acest tip de organizare si functionare a societatii era in mod clar unul feudal, pentru ca puterea economica nu se obtinea prin competitia pe o piata, ci prin abuzul de putere politica: intre nobilul care ameninta ca distruge cu armata sa un oras daca nu i se platesc mai multe dari si activistul care nu rezolva anumite probleme decat dupa ce primea un plic sau promisiunea efecturii gratuite a unei munci pentru el, nu este la urma urmei nicio diferenta!

Jurnalistii care au ajuns sa controleze campul profesional beneficiaza de un capital simbolic important: ei si-au creat imaginea de eroi ai revolutiei anticomuniste, de aparatori ai libertatii de exprimare, de inamicii ai politicienilor, de specialisti ”ai tuturor problemelor”.

Ei nu si-au investit capitalul de prestigiu in transformarea lui in capital de eternitate (”gloria” se obtine nu numai prin opera, ci si prin activitate intensa in mediul educational, prezenta ferma in societatea civila, crearea de fundatii sau de organizatii cu scopuri nobile etc), ci pentru fabricarea si amplificarea unui capital economic.

Profitul economic

Atunci cand o parte dintre ei si-a orientat eforturile catre utilizarea prestigiului jurnalistic in maximalizarea profitului economic, aceste eforturi s-au orientat in doua directii:

a) transformarea pozitiilor de top din ierarhia jurnalistica in parghii pentru obtinerea de beneficii financiare: pe aceasta cale liderii redactiilor au utilizat puterea lor de a lua decizii privind organizatiile mass media pe care le conduceau si au creat o ”piata gri” in jurul acestora, piata controlata de ei, piata generetoare de beneficii economice;

b) transformarea prestigiului in moneda de schimb pentru a obtine privilegii politice sau economice din partea clasei politice: in acest sens, liderii si vedetele au exploatat pozitia lor de gardieni ai vizibilitatii publice si au negociat accesul politicienilor la o cuvertura mediatica pozitiva contra unor beneficii economice.

Primul proces a condus la transformarea jurnalistilor in manageri si actionari majoritari ai institutiilor mass media; pe acest teren ei au intrat in coliziune sau in cardasie cu patronii de presa, reprezentand capitalul strain sau national: pentru prima situatie sunt simptomatice asa-numitele ”scandaluri” de la Romania Libera, Adevarul sau Evenimentul zilei, iar pentru mezaliantele cu oameni de afaceri controversati se poate aminti pactul dintre Academia Catavencu si Sorin Ovidiu Vantu.

Al doilea tip de strategii a dus la transformarea leaderilor din presa in vedete ale talk-show-urilor politice si ale rubricilor de comentarii, in ”lideri de opinie” (cum le place sa se numeasca).

Daca primul mecanism de convertire a prestigiului in capital economic a fost mai putin vizibil pentru publicul larg (si a putut fi mascat sub discursul luptei pentru libertatea presei impotriva patronilor sau aliantelor dintre politicieni si patroni), cel de al doilea a devenit, in timp si mai ales prin transformarea jurnalistilor din acuzatori in promotori (si invers) ai aceleiasi figuri politice, un fenomen evident si socant: publicul a inteles repede jocul si s-a aliat vocilor unor lideri politici sau unor intelectuali (putini) care au condamnat asemenea atitudini.

De aici s-a nascut imaginea presei corupte – in fapt, imaginea liderilor spirituali din presa (deci a exponentilor ideii de presa) ca persoane corupte si versatile.

Cum insa mass media, prin miile de mici jurnalisti, invizibili (si poate prin chiar aceasta mai credibili) ofera informatiile necesare, prezinta necazurilor oamenilor obisnuiti, dezvaluie coruptia politicienilor, functionarilor sau a altor categorii, se ridica impotriva minciunii si hotiei, oameni vad in ea o institutie mai aproape de grijile si aspiratiile lor decat alte institutii (si mai ales decat cele care ar trebui sa se ocupe de problemele lor: guvernul, administratia, partidele, sistemul sanitar, sistemul educational etc).

De aceea ei continua sa afirme, an de an, ca mass media este una din putinele institutii in care au incredere.

Increderea publicului in presa merge astfel mana in mana cu neincrederea in liderii, vedetele presei; increderea publicului in presa este un elogiu adus jurnalistului anonim, alergat zi de zi pe teren, neprotejat de legi, coduri profesionale si uneori nici macar de contracte de munca, platit mult sub valoarea muncii depuse... cateva litere sub un material, formand un nume pe care nimeni nu il memoreaza, un ansamblu de mii de nume fara posteritate, dar care, toate la un loc, permit presei sa fie (inca) o institutie in care oamenii au incredere.

Prof. dr. Mihai Coman este unul dintre fondatorii Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii (FJSC) - Universitatea Bucuresti, imediat dupa '89. In prezent, este decanul acestei facultati.

marți, 25 august 2009

potzi s'o zici mai bine ca Doamna Tia ?

Investiţii

Scris de Tia Serbanescu 25-08-2009


Oare cât or fi investit ăştia în programul anti-Băsescu? Pare o investiţie imensă - poate cea mai mare a băieţilor deştepţi în ultimii ani. Socotind câţi bani au pierdut mogulii în canibalismul TV antiprezidenţial, rezultă că ori au şi mai mulţi de salvat ori execută un ordin imposibil de refuzat. Sau e o luptă sfântă pentru libertate.
Unii posesori de dosare penale se tem că un nou mandat Băsescu le-ar aduce sentinţe multianuale - în timp ce Vadim anunţă că dimpotrivă „Băsescu intră la puşcărie“ dacă pierde al doilea mandat. Şi cum, din păcate pentru banii lor, investitorii şi-au dat seama că au mizat prost pe dl Geoană pentru că acesta n-ar ajunge la Cotroceni pentru liniştea lor decât în absenţa dlui Băsescu, bătălia politico-mediatică pentru descurajarea candidaturii preşedintelui este extrem de aprigă. Filmul seamănă cu cel utilizat cu succes împotriva dlui Constantinescu (şi atunci PNL a fost primul care l-a abandonat!) şi are toate însemnele serviciilor. Dacă n-ar fi atât de greţoase, unele secvenţe ar putea fi capodopere de teatru absurd. De pildă, acuzaţia că preşedintele Băsescu şi fratele său furnizează armament teroriştilor. Cum? Simplu: prin macaralele dlui Mircea Băsescu care au mutat nişte containere cu explozibil (intrate legal în vamă) din depozit pe trailerele care le-au dus la Băbeni, pentru prelucrarea muniţiei. „Dacă explozibilul a fost revândut apoi în Angola, nu e grav?“ a întrebat insinuant dl Guşă. Absolut! Orice tocilar e complice la omor dacă vreun cuţit ascuţit de el ajunge ulterior la un asasin. Probabil că nici cei care au privit containerele pe şosele nu sunt străini de terorism. Pentru dl Băsescu însă, teroristul nr. 1 e fratele său care din prostie sau din lăcomie cade grămadă în orice laţ - dar principalul vinovat este preşedintele care l-a lăsat nesupravegheat. Putea să-i spună clar: Mirceo, dacă faci afaceri aiuristice, mi-eşti ca un frate; dacă te abţii, mi-eşti ca doi. Ataşaţii de presă şi de afaceri au profitat din plin de întâmplare - numai că, la fel de lacomi, au exagerat prea tare ajungând (ca Roşca Stănescu) la delir terorist. Scenariul Mircea (Băsescu) pentru Mircea (Geoană) s-a întins până la marea cea mare unde dl Geoană a primit trofeul electoral la festivalul de la Mamaia, dar nu pentru interpretare sau compoziţie - ci în calitate de nepot: ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, Mamaia i-a aşezat puişorului bereta, poate ajunge şi el marinal când se face mare. Sau măcar baltă.

duminică, 23 august 2009

educatzia cacaritas

bagi o data si  cistigi de sute de ori, fara nici un risc !
o renta viagera pin' la sfirsitu' zilelor, ca d'aia'i viagera !
nu'ntzeleg de ce'i considera vintilescu niste prosti p'aia care au platit pentru diplomele statului roman, nu numa' p'alea de la spiru...
ca nu doar alea de la spiru au devenit lipsite de orice relevantza, in afara de relevantza financiara cu care adauga ceas de ceas, si in proportzie de masa, sume, mai mici sau mai mari, in contu' celor ce s'au inscris in respectivu' sistem.
ca majoritatea "studiosilor" nu se inscriu pentru a se pregati pentru piatza muncii din romania sau de aiurea.
nu'i intereseaza asta.
statu' roman, prin minunatu' nostru legislativ, si'a creat premizele de autodistrugere.
pentru ciubucareala marunta a citorva sute, hai mii, de la origini pina'n prezent, de cointeresatzi ai sereleurilor universitare, plus alte citeva mii de doritori de titluri nemeritate si care aveau influentza in partidocratzie, s'a denaturat intregul invatzamint romanesc.
fara scrupule !
au si ars fintinile, otravit cimpiile, aruncat in aer pu(n)tzile, in urma lor, acoperindu'se de chichitze legislative ce fac aproape imposibila revenirea la o conditzie normala.
ce e si mai grav, si'au asigurat si complicitatea masivei fortze de munca birocraticeasca, posesoarea peticelor de hirtie fara acoperire in competentze in vreun domeniu oarecare, "ajutata" sa puna laba pe majoritatea posturilor din administratzia centrala si locala, si care, autoreproducindu'se, au dus la monstruozitatea asta de stat pe care'l contemplam acum neputinciosi.
asa ca unde's "fraierii", "prostii", care sint pagubasii acestui caritas ?
poate doar noi, astialaltzi, care n'am participat la joc !

pisi:
in timpu' asta jarmania alearga, gifiind, sa ne prinza din urma...

vineri, 21 august 2009

instantanee de vichend


.......................inainte de





si dupa marea izolare.......................





in sectoru' lu' liviu "omu'  fara fatza" negoitza, cel ce'si luase viteza in mandatu' precedent, de credai ca nu se opreste cu oistea decit in portzile palatului elysee, daca nu ale buckingham palace,  pentru ca in mandatu' asta sa riste sa fie depasit, pe turnanta, de ontzanu, chiliman, si chiar piedone africanu'

pozele sint de la singuru' ( probabil, ca nu mai stiu altu') bloc "reabilitat" in secoru' 3, inca de anii trecutzi. 

anu' asta demaraju'i slabutz, cu tot prim ministrul, ministrul dezvoltarii, peledisti, probabil ca sa'i dea prileju lu' boc sa se arate mare democrat, recunoscindu'i azi lu' ontzanu meritele

sa avem si noi, in sfirsit, cartiere dormitor de nivelul cehilor, polonezilor, ungurilor, in anii 60-70-80 ai secolului trecut.

sa rupem bariera huntington !


in rest...


penetzecede se uita mustrator la noi...

...............................................................................

florile rid la soare...

 impreuna cu bordurile lor duble, a caror utilitate nu se invredniceste nimeni s'o explice...

o fac eu: retzin pamintu' de flori, ce'i asa greu de 'ntzeles ?

..........................................................................................................................

si macaralele tot in soare rid...

 la adapost de talibanii de pe linga  viitoarele ruine, a caror inaugurare se amina pentru o data neprecizata, ale noului stadion natzional 

............................................................................................................

iar basescu a mai dezamorsat o bomba


joi, 20 august 2009

ochiu', si timpanu', stapinului ingrasa vita

http://www.adevarul.ro/articole/din-nou-despre-presa.html



este ca merita tanaste sa stea de'a  dreapta patriciului  ?

isi face cu prisosintza datoria, si suge si de la doi ciobani, pe multzi bani...

merita pin' la ultimu'  banutz investit in el, aia car' or sa'l  ajute sa se stabileasca la paris.

miercuri, 19 august 2009

mircea badea sarac = mircea badea un bou ?



nu l'am mai vazut de multisor pe badea, mai ales de cind am scos closetele  alea de stiri din meniu' tutulor receptoarelor mele. cred ca le mai am prin tuneru' de la calc si in unu extern pe care'l mai atasez la laptop. da' astea le pornesc doar cind vreau sa "trag" vreo chestie, ca videou' e prea anacronic. asa ca nu'i pericol sa fiu tentat sa zapez spre ele.

nu mi'as fi adus aminte de badea daca nu dadeam de un link spre un articol de'al lu' oreste

http://www.gardianul.ro/Mircea-Badea,-un-cap-de-pod-s140154.html

nu stiu ce poa' sa'i apropie pe cei doi indivizi, poate doar esperentze comune traumatizante, mers la fomei, etc, altfel nu poci sa'mi reprim imaginea unui misto gros facut de badea in propria'i emulsiune la adresa unui individ ce umbla inzorzonat cu diverse totemuri, tzortzonele, mosorele, si care nu'i este pretin.

se sparie glandu' !

ca , dupa cum il vad io pe badea, cel putzin in aparitziile lui la tv, este un clasicist in viatza, vestimentatzie  si tunsura, in traditzia apaca, fabrica de camasi braila plus cooperativa higiena. si chiar daca ar purta si haine "de firma", nu ma pricep si nu stiu daca poarta, sint convins ca ar merge cu sablonu' de croiala dupa el ca sa'l reproduca sub emblema marcilor respective.

sincer, cred ca badea detesta tipu' de om gen oreste, cu superstitziile, credintzele, temerile si viziunile lui, si daca totusi il mai suporta e maaare lucru.

reciproca e valabila.

si cum cred ca mircea badea nu s'a schimbat prea tare de cind nu'l mai savurez, nici macar intimplator, indraznesc sa spun ca daca e adevarat ce scrie oreste despre el, ca e sarac adica, chiar in termeni relativi, atunci mircea badea e cel mai mare bou !

la cit cacat a mincat !

de ce'ar fi  un nistorescu, hurezeanu, srs, dinescu si multzi altzii, multi milionari  in euroi in baza aceluiasi obicei ?


marți, 18 august 2009

zbor deasupra unui cuib de cushcush

relatare de la fatza locului de la corespondentu' antena3/realitatea tv

deputatu' social-liberalo-tatar eduard cushcush, aflindu'se in tinpu' progamului sau de lucru in teritoriu, in localitatea macinici, judetzu' covalactzi, a fost impiedicat sa'si ecsecute  atributziunile de servici, constind in consultarea periodica a electoratului din circumscizie, de aparitzia intenpestiva a unei coloane oficioase, alcatuita din 2 autovehicle, marca trabant hybryd hykomatt , cu 'nbunatatziri, editzie restrinsa, cu volan de aur, incredintzate pentru a efectua un draivtest, inpreuna cu numita ciuhuiescu rocsana; unul din vehicole condus de numitul basescu traian, actoalmente locatar in carteru' cotroceni, sector 5 vanghele, care se deplasa cu viteza neadecvata traficului conpus din doo atelaje tractate de maga rusi, plus una bucata stol de retze ce se 'napoia de la balta. fiind neatent la semnalul de depasire, efectuat cu coada, al unuia din atelaje, numitul basescu traian a frinat brusc, derapind necontrolat pe stratu' de criblura, provocind dezordine in stolu' de retze, care'au zburat care'ncotro, precum si in grupu' de admiratoare octagenare ale deputatului care tocmai desfasura o 'ntilnire ad-hoc pe buza santzului. nestiind cum sa reactzioneze, crezindu'se atacat, printr'o ambuscada provocata de adversarii politici din zona, stiutzi ca elemente recalcitrante, domnu' deputat cushcush a scos involuntar arma automata de autoaparare, detzinuta cu permis legal, si a tras in mod reflecs o rafala de 24 de proiectile in directzia atacatorului, provocindu'i acestuia mici leziuni in zona capului, scalp deplasat pe directzia spate pe o distantza de 24 cm. cercetari ulterioare ale sectoristului din localitate au relevat ca  mortu’  basescu a fost vinovat si de data asta  !


unul din magarusi recuperat de catre propetar

luni, 17 august 2009

n'spe motive de suparare, mare, pentru unu', pentru altu'...

pentru ca sint un om bun, si'mi place, in general, s'ajut oamenii, indiferent de rasa, religie, orientare sexuala, afiliere politica, dupa slabele'mi posibilitatzi, m'am gindit sa'mi iau sarcina, cu de la mine putere, de'a gasi, chinuindu'mi intr'un hal far' de hal neuronu' stingher, atit de mult invocat de mai toata lumea in romanika (s'or fi facut studii in directzia asta ? poate ca totusi avem dreptate, si nu'i doar asa, o chestie autoironica), pentru a cauta justificari plauzibile pentru ura din totzi rarunchii care'i macina pe unii, si acesti "unii" nu's deloc putzini, si nici slabi, in legatura cu personaju' ce'a ajuns sa ne obsedeze, pe linga ca e si presedintele nostru, al tutulor romanilor. cel putzin pentru inca o perioada, ramine de vazut cit de lunga !

  • incepem cu motivul esentzial, si care nu trebe iertat in veci, pururea, amin, acela ca ne'a frustrat de ocazia de avea un presedinte dirz, democratic, frumos, creol chiar, ca noi, un om dintre noi, casatorit cu repetitzie cu fiice de demnitari comunisti, cum am facut'o , de altfel, majoritatea barbatzilor acestei natzii demni de acest nume, aprig aparator al drepturilor cetatzenesti, cu termopan, al libertatzii de constiintza, al libertatzii presii, iubitor de frumos, si frumosi citeodata, punct.
  • al doilea motiv: ne'a bagat, cu fortza, bani in buzunare, odata cu luarea masurii samavolnice profund ne-social-democrate, aia de adoptare a cotei unice, facind pentru asta pactul diavolului, cu zurgalai, ca tot era in preajma craciunului 2004, cooptind pentru asta solutzia imoral-amorala pecist-pucist-dan voiculeana-dorin tudoreana, aducind astfel si prinosu' de liberalism lipsa de la apelu' bocancilor liberalilor trasi cu fortza la guvernare, cu prim ministru taricean cu tot. fuse, fuse, si se duse, de altfel, si singura masura liberala adoptata in patru ani, cu largu' concurs al celor carora dulce ca mierea' le suna cuvintu' "liberal" , li se umple gura, peptu' li se bombeaza, glasu le devine mai tunator, mai ales cind vorbesc la tribune, teveuri, si alte organe, le'apare bratianu'n persoana agatzat ca un breloc de cel mai socialist guvern posibil, si imposibil, chiar in conditziile duduchii romanika, aia eterna si fascinanta , vorba partenerului de itze politice hrebenciuc ! asa ca ce motiv mai bun de ura potzi avea (era sa spun: iarule!) decit motivu' ca basescu personal tzi'a bagat citeva sute de milioane (miliarde ?) rol in buzunare ? esti mai dator lu' matrozu' decit lu' patriciu, vintu, voiculescu, care te plateste indeobste ? neeee ! (hai bre ca glumeam: te plateste ptr editorialele tele !)
  • n'a catadicsit, in dementza'i abjecta, sa'si numeasca reprezentantzii in consiliile de administratzie ale tvr si srr, tirind dupa el si partidul prezidentzial, tzinindu'se, cu ghiarele si dintzii, de o asa zisa promisiune electorala, aceea de a nu politiza institutziile respective, lucru absolut aberant, stiut fiind ca nu se ezista conducatori mai nimeritzi decit un sassu, la tvr, si o toghina, la srr. noroc cu manifestatziile de revolta ale masselor largi populare, in frunte cu coalitzia 322, pentru a'l aduce pe diktator la sentimente mai bune, silindu'l sa semneze, cu mina tremurinda, deciziile de numire a propriilor reprezentantzi in consiliile respective. normalitatea invinge din nou, (iar: iarule !)! iese la iveala ca iarba printre dalele vilii din mihaileanu...
  • tot diktatoru' chior, prin oamenii sai interpusi, in cazu' de fatza ministru' barbu de la ministeru' muncii, a produs o recalculare a pensiilor, insotzita de o separare a bugetelor asigurarilor sociale, si de pensii, fatza de bugetul statului, PENTRU PRIMA (SI ULTIMA) DATA'N ISTORIE, avind la un moment dat si nerusinarea sa aiba si un excedent, lucru' de neadmis intr'un regim liberal, repede stirpit cu mina forte de premieru' nepopulist-pompierist tariceanu, poreclit de oameni rai drept razgindeanu, odata cu indepartarea, cu sut spate gios, slugilor prea plecate piratului de dimbovitza apa dulce, cin' te bea nu se mai duce, taricianule... de la putere ! asa a fost, in sfirsit, asigurat drumul drept, spre cuferele cu bani, unui ministru de finantze, singuru' din lume, din toate timpurile, care se lauda pe toate drumurile ca el are bani, extraordinarul poet, si matematician, vosganian. e bine stiut ca intr'un regim liberal, sectorul privat trebuie sa asigure resursele, din impozitele platite, pentru plata cit mai multor asistatzi sociali, lucru infaptuit cu succes, cifra asistatzilor sporind spre doi'spe milioane, fapt ce n'are nici o legatura cu sporul in procente electorale pentru apropitarii vremelnici, si famelici, ai fonctziilor ! acu' ramine nepotzilor fiilor-fiilor nostri sarcina de a vide pe un' vor scoate camesa din pantalonii apretatzi pe la slitz cu scirbavnica doctrina socialist-bratianista .
  • monica macovei, oh nuuuu ! nu din nou !
  • de la refuzu' de a'si bea cafelutza dimineatza pe terasa la dinu i s'a tras ! nici macar pe pontonu' din delta a lu' vintu n'a vrut sa mearga... nenorocita ! nenorocitu' !
  • nenorocitu' n'a fost in stare nici macar sa dea o amarita de lovitura de stat, barem in genu' celei date de milica atunci cin' l'a schimbat pe prim ministrul cu unghiutza la degetu' mic, preferind sa'si lase partiduletzu' dat afara, de'a berbeleacu', pe scarile de serviciu ale guvernului, decit sa o inlocuiasca pe "procuroarea comunista" macovei.
  • impotrivirea desantzata la majorarea pensiilor, decretata de susnumitu' succesor a lu' bratianu, in pauza dintre accidentu' de motocicleta si cererea imperativa de retragere a trupelor din irak, repede anihilata de coalitzia indestructibila dintre partide322/moderatoro-moguli/sindicate/case de ajutor reciproc ale pensionarilor&popo'u' muncitor. diktatoru a fost, din nou, pus cu botu' pe labe ! sa'si bage mintzile'n cap alta data, sa nu se mai opuna alta data cresterii, cu orice pretz , a nivelului de trai, lucru pe care l'a si facut ulterior, nenorocitu' ! si  n'a fost bine ?!  vedetzi voi ! acu', acu' ! ie pe vine !
  • prin manevre diabolice a'ncercat, si noroc cu conu' ca n'a reusit,  sa transforme sandramaua comunista intr'o relicva nesemnificativa, impreuna cu partid cu tot, lucru de neconceput pentru un liuberal autentic, adept al statului minimal, adeca cu cit mai putzini care sa nu fie angajatzi la stat, eventual sa fie totzi, ca bani'n tzara asta tot de la stat vin; cu justitzie privata, de privata, pe terasa.
  • prin pervesiuni diabolice, folosindu'se  de malversatziuni uluitoare, a folosit mogulii proprii, fratzii paunescu si fiu, plus monica columbeanu-birladeanu, extinzindu'si vastele studiouri din calea victoriei inclusiv in fostu' grup sanitar al fostului magazin de electrice, pentru ca nas(h)u' moraru & producatoarea, sa stea in concediu cite sase luni pe an, coplesind astfel activitatea modesta, de furnicutze, a mogulilor legitimi voiculescu/vintu/patriciu, iar acestia, vazind coplesitoarea superioritate numerica si logistica, s'au vazut silitzi, ca sa faca fatza atacurilor nedrepte ale deontologilor,  sa'i oblige pe oamenii muncii de la antene&realitatzi - catzavenci - oteve - adevaru' - adevarudeseara - rhingranhotel - dilemevechi&noi (nu va lastzi pacalitzi ! aparentzele inseala!) sa'si faca emisiile inclusiv de pe scarile avioanelor care'i aduc inapoi din tzarile exotice, unde pleaca pe rind in permisii de cite trei zile, pentru refacerea fortzelor; badea/ciutacu/gidea/stan/grecu/dinescu/tudor/sincai/dumitrescu/ursu/nistorescu/buscu/mihaiu/dragotescu/chireac/etcaetera fiind mobilizatzi la locu' de munca cu ordin de zi pe unitate, fiind in permanentza la dispozitzie in caz ca tiranu' loveste din nou...
  • paranoicul, desi si'ar fi dorit,  n'a putut inca sa'si foloseasca trupele paramilitare de la administratzia strazilor, compania de autostrazi, golden shlitz, casuneanu, umbrarescu, besciu, bucsaru, pentru a ataca decisiv sediul din baneasa al companiei intact + sediul realitatea din casa scinteii. planu' n'a fost abandonat inca, tocmai d'aia fortzele sint pastrate in dispozitiv, folosindu'se ca pretext lucrarile de la pasaju' baneasa 2 , asteptindu'se un nou lot de blindate din elvetzia deghizate in buldozere si raschitoare de asfalt. 
  • n'o sa pomenesc aici de condamnarea comunismului si desecretizarea dosarelor ca stiu ca astea nu se pune
  • mai sint, da' m'am plictisit !

toate astea fiind spuse, si inca multe altele'n plus, voi, totzi aia care nu stitzi de ce'l uritzi pe basescu, sau stitzi prea bine, uitatzi'va la cele de mai sus, raspinditzi din guran gura, si uritzi in continuare !

pina la victoria finala...


duminică, 16 august 2009

ocazii ratate, ocazii 'n rate, ocazii rasuflate

fiind io mai linistit zilele astea, ajutat substantzial de boiCotidianul, c'am avut mai putzine motive sa ma nervozez la nervi, m'am mai plimbat pe bloage, mai m'am scarpinat la cap, si alte organe, am mai aruncat o postare ici colo, atunci cin' simtzu'mi parea afectat in integralitatea lui, fara prea mare incarcatura de obida, neglijind oarecum debaraua... m'am preumblat si pe blogu' lu' dorin tudoran, un personaj fascinant, de altfel, capatind mai multe dileme decit daca as citi dilema veche, plus antecesoarea, din scoartza'n scoartza, de la origini pina'n prezent.
un car de dileme, car'ar face si o musca sa se simtza molusca !
musca, musca, fratre !

totu' se'nvirte si p'acolo, desi nerecunoscut ca atare, in juru' personagiului basesc. chiar aparitzia respectivului blog, dupa o lunga tacere a lui dorin tudoran, am suspectat'o de ceva interese tzinind de campania presidentziala. tacere survenita dupa nebulosul episod al angajarii, ca consilier, pe linga hocheistul voiculescian, tot in preajma unor alegeri pentru presedinte.
e mai ciudat ca se marseaza, pina la greatza, pe ideea sinecuristilor prezidentziali, ca si cum posturile statului roman e fatal sa fie ocupate de politruci cu ceafa grosa, activisti culturali incultzi, eventual cu certificat de autenticitate semnat de ilici, si ca si cum posturile din administratzia centrala si locala ar fi coplesite de indivizi dubiosi clonatzi din genele tripletei detestabile hrp/mihaies/tismaneanu. la care tripleta se adauga, dupa circumstantze, si elemente din tru/voinescu/paleologu, ca ingrediente de coloratura "scuipatzi aici".
avind in "portofoliu" o fotografie ca cea de mai sus, d'l tudoran facea infinit mai bine daca se abtzinea atunci cind a purces la conceperea serialului d'sale despre cirmaci si dibacii sai "adoratori", oricit de mult ar nega orice cointeresare materiala, ori de alta natura, in relatzia sa cu executoru' testamentar al conturilor securitatzii. ma rog, fiecare procedeaza dupa propriile porniri interioare !
chiar daca loveste cu sete in sprijinitorii piratului, majoritatea din ei facind'o in lipsa de alternativa reala si disperare, d'l tudoran recunoaste, intr'un final, ca, probabil, si el se va numara printre votantzii singerosului diktator.
sa fie tot acest haloimas provocat doar de conflictele dintre taberele culturale, ante si postdecemvriste ? de ciuda putzinilor nostri dizidentzi culturali pe confratzii ce n'au catadicsit sa'i sprijine, si urmeze, ca in cazu' goma ?
se poa', desi am temerea ca ar fi mult prea simplu asa, si ca 'telectualii lu' basescu ar fi totalmente ignoratzi dac'ar fi mutzi ca lebedele. ca aprigii aparatori ai democratziei "liberale", si "conservatoare", de rit nou, iata, ai pluralitazii in exprimare, ai libertatzii cuvintului, s'ar simtzi minunat daca quasi-monopolul media n'ar mai fi tulburat si de voci discordante. asa am avea parte, in sfirst, de "normalitate", dupa cum se exprima florin iaru, o alta mica obsesie a mea din ultimu' timp:

By: niku_elektriku on august 14, 2009
at 9:18 am

in “fisele” mele personale florin iaru e acel ‘telectual.ro car’ a mincat bataie’n noaptea de 21dec89, la jilava, fiind la un pas de (ne)murire, si care ‘n anu’ de gratzie 2009, pe blgu’ lu’ dorin tudoran, a spus ca tinjeste dupa “normalitate”
la fel ca tatucu’ ilici…
din clipa aia, pentru mine, el murire putzin

By: Florin Iaru on august 14, 2009

Draga electricule, fără supărare…
Nici nu stii ce propoziţie sau frază comunistă (totalitară - e bine?) ai scos! Poate fără voia ta.
Iată de ce:
Comunismul se bazează pe noţiunea de revoluţie continuă, de vigilenţă neadormită, pe lupta de clasă şi distrugerea duşmanului oriunde s-ar găsi. Normalitatea este duşmanul de moarte al totalitarismului. Şi te asigur că băieţii care au ieşit în stradă ATUNCI pentru o viaţă NORMALĂ, umană, firească, pentru dreptul de a-ţi trăi propria viaţă au făcut-o. Mai gîndeşte-te…

By: Florin Iaru on august 14, 2009

P.P.S.: Şi faceţi o confuzie: ceea ce cerea Ion Iliescu era LINIŞTE, o linişte de moarte peste orice ilegalitate fesenistă. LINIŞTE cereau gospodinele. LINIŞTE au zis minerii. LINIŞTE au reclamat veciinii. Cred că e o mare deosebire între linişte şi normalitate!
Post adresat aceluiaşi @electric… Pentru că nu se mai înţelege om cu persoană, unde şi de ce postăm.

ce sa'i raspunzi lui iaru dupa replica asta ?
ca ce'nseamna normalitatea in romania de azi ?
ca sa'mburghezit prematur ?
ca linistea normalitatzii romanesti de azi este ceruta, pe'un singur glas, ca pe'o singura, si ultima, dorintza, de corurile reunite ale politrucilor, magistratzilor, mogulilor cu sotzia lor moderatorii, fonctzionarilor, fonctzionarilor-politrucilor-mogulilor-magistratzilor infractori, infractorilor, puberilor, pubelelor, profesorilor la stat, si partecolera, cu elevii/studentzi'n coada, in sfirsit, tot riu si ramu', de cinci ani ?
acestei fotografii a romanichii perfecte de azi ii spun totzi STAI, nu te misca !
si personajele disonante, cum sint basescu cu pupincuristii lui, tre' retusatzi fara mila.

upa up:
Author: Florin Iaru
Comment:
Nikule,
Tot nu înţeleg. Ce are sula cu prefectura? De ce ai răspuns acolo, şi nu aici? Trafic n-am de gînd să-ţi fac. Dacă România de azi nu-i normală, n-am dreptul să militez pentru aşa ceva? Chiar nu înţeleg. E dialogul surzilor? Ţie normalitatea îţi pute?
P.S.: Nu e nici o întrebare întrebătoare. E ca şi cum ţi-aş zice: Pămîntul se învîrte în jurul soarelui, iar tu m-ai întreba: Da' voi de ce îi omorîţi pe negri?


raspuns elektriku (doar aici):
ai dreptate iarule, dialogu' surzilor !
si'n legatura cu "traficu": n'am reusit io cu manelele lu' maical gecsan, si'o s'o fac cu tine ?
ai un ego hotarit supradimensionat !

vineri, 14 august 2009

mi'am vazut visu' cu ochii: ogica la tvr sassu...

la telejurnal am vazut cas-ca-val...

si azi l'am zarit, printre mormintele cu şcheleţi de la tvr sassu, pe ogica la o serioasa dezbatere, nu stiu pe ce tema...

un om destept spunea. in nu stiu ce imprejurare, ca extremele ocupa centrul; acum mahalaua a ajuns la "televiziunea publica" !

sa fugim sa ne platim repede abonamentele cu care subventzionam acest interesant experiment social !

miercuri, 12 august 2009

FARA ECOU…ECOU…OU…U… … …

fara ecou… ecou… ou… u… …  


Scrisoare deschisa din partea lui Devis Grebu  preluata de pe http://tismaneanu.wordpress.com


Daca cineva din fosta conducere a “Cotidianului” (si chiar a trustului R.-C.) este in stare (si « inca » in functie) ca –dand la o parte fumul, praful si gemetele sfasietoare ce plutesc cu densitate pestilentiala peste ruinele acestui FOST ziar- sa receptioneze un mesaj, le comunic prin prezenta ca: de cca. 5 ani (din ziua in care fraiele au fost preluate de Catavenci) am lucrat zi de zi la aceasta decedata publicatie, ca Editorialist ( in imagini). Spun „am lucrat” deoarece in 9-10 iulie a.c. mi-am dat demisia (efectiva din 1 august, din cauza de zile restante de concediu platit), scarbit de degringolada deontologico-calitativa a ziarului – pasa-mi-te „de elita”, pentru „elite”. Era vorba de un „brand-quality” cu grija ales de redactie la inceputul acestei aventuri la care –lasand orice falsa modestie la o parte- eu sustin ca, prin Editorialul meu zilnic care acoperea o suprafata importanta a paginii de comentarii, de cele mai multe ori superioara celei scrise pe aceeasi tema- dedesubt- de colegul comentator in cuvinte, contributia mea a fost esentiala.




As mai adauga ca, de-alungul acestor ani am avut parteneri de pagina (si de tema) ilustrii, printre care O.Paler, V.Tismaneanu, T.Baconsky, Tr. Ungureanu, S. Voinescu, M. Mihaies. Cu reputatul scriitor T.Baconsky (fost Secretar de Stat si actualul Ambasador la Paris) am scos de curand- un superb album- „111 incursiuni in Cotidianul romanesc” (textele lui si desenele mele in oglinda/tandem, publicate anterior in acest ziar), publicat de Editura „Curtea Veche”, la lansarea caruia Dl.E. Hurezeanu, Presedintele trustului (vezi foto in atasament) a prezentat unui numeros si select public, atat calitatea cartii, cat – mai ales- valoarea si contributia mea (citez) „exceptionala”. V. Tismaneanu si M. Mihaies au marturisit in public, atunci cand au parasit „Cotidianul” pentru „Evz”, ca ceea ce regreta ei – mai ales – este incheierea asocierii textelor lor cu imaginile mele. Mai toti si nu o data, au sustinut la diverse ocazii, ca ei considerau ideea si realizarea estetica a ilustratiei mele (pe aceeasi tema cu textul lor) mai pertinente si chiar superioare textelor lor.

In decursul acestor 5 ani am fost de asemeni premiat ca desenator al ziarului „Cotidianul”, am expus in diverse Muzee prestigioase si Galerii de Arta importante din strainatate si din tara, originale publicate anterior in acest ziar, s-a scris de nenumarate ori elogios despre mine -ca colaborator al acestui ziar- in publicatii reputate autohtone sau de peste hotare, am dat o multitudine de interviuri in ziare, reviste si la TV/Radio, despre aceeasi activitate jurnalistica. Dar… dar… conducerea si redactia acestui ziar, care timp de 5 ani „nu aflasera” ca eu fac parte din redactie, ca eu sunt colegul lor si – mai mult- ca sunt (daca nu „cel mai”) unul din principalii stalpi de rezistenta ai stilului si nivelului aparte cu care aveau pretentia sa diferentieze de celelalte publicatii acest ziar. Ca rezultatul muncii si creatiei mele realizate zi de zi -deseori contra-timp, intr-o stare de stress exploziv- acoperea o importanta suprafata a mesajului transmis cititorilor …si atunci cum ar fi putut EI sa-si dea seama ca eu am plecat de langa ei, definitiv…Chiar colegii mei mai apropiati, inclusiv cei cu care am conlucrat direct si permanent, chiar cei care – nu o data- au fost invitatii mei, in sanul familiei mele (alaturi de alti ilustrii comeseni pe care-i admirau- altfel- de la distanta), nu au „realizat” PANA IN ZIUA DE ASTAZI ( peste o luna a trecut de la demisie) ca eu nu mai colaborez, ca in locul imaginii cu care se delectau „cititorii de elita” (dupa propriile si publicele lor zise) este o gaura sumbra, umpluta la intamplare cu o fotografie banala, inestetica si fara nici o legatura simbolica cu tema zilei. Ca in ultima perioada, pagina de Comentarii a disparut, locul ei precum si al altor articole de o anumita tinuta deontologic/jurnalistica, a fost luat de niste scursori abjecte sau tabloide de atac la persoana si/sau la inteligenta si bunul simt al cititorului, sub orice nivel imaginabil. Nici un protest (fie el ipocrit sau catifelat) pe blogurile lor, nici o remarca asupra „inexplicabilei” si /sau „nejustificatei” mele absente * vezi „extras” de pe blogul Cultura…Nici macar un telefon (pe sest) de consolare, de solidarizare tacita, ingrijorare pentru soarta financiara a mea si a familiei mele…A fost deprimant, dar nesurprinzator…Helas!…Iar acum (…just in case!…), daca le vine cumva vreo idee „protocolara”, ii previn, va fi prea, mult prea tarziu.

Dar, pentru a nu parea pretios si/sau pretentios peste masura, voi enumera cateva date personal-profesionale ( pentru cei care nu au parcurs biografia exilului meu pana acum) care –sper – vor demonstra ca nu eu eram cel care avea nevoie sa se laude cu colaborarea la Cotidianul, ci dimpotriva acest ziar avea TOT INTERESUL sa se laude cu asocierea mea, fapt pe care- sunt convins- nici acum nu l-au inteles.

In adolescenta, din punct de vedere intelectual, m-am format (in afara lecturilor intense- de calitate si studiilor muzicale aprofundate si indelungate) la Institutii de prestigiu, precum Liceul Sf.Sava ( printre altele), iar artistic prin absolvirea Scolii Medii Tehnice de Arta, continuata de studiile superioare la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”- Bucuresti, la sectia de Pictura, sub indrumarea reputatului (si preferatului) profesor, Dl. Catul Bogdan. Ulterior am devenit (la 23 de ani – cel mai tanar) membru al UAP, pentru ca la 24 de ani sa fiu dat afara pentru devieri ideologico- estetice fata de linia trasata de partidul unic. Inca din facultate, tatal meu a fost arestat si detinut timp indelungat in inchisoare, fapt care m-a indreptat spre – si explica activitatea mea de ilustrator, in paralel cu cea de pictor, de-a lungul intregii mele cariere. Fiind- in plus- si interzis de a expune, inutil sa precizez ca doream din tot sufletul sa parasesc acea mocirla comunista a terorii, inca din anii 50…Dar din pacate, nu am reusit sa o fac decat la inceputul anilor 60.

M-am repatriat dupa aproape 40 de ani , ca unul dintre cei mai realizati artisti plastici romani peste hotare. Inca din anii 70, am capatat cetatenia/nationalitatea franceza si – intrucat in acea perioada nu-mi puteam inchipui ca ma voi reintoarce vreodata in tara- intr-atat mi se parea regimul comunist de inradacinat- faurindu-mi intre timp o noua familie cu rezidenta permanenta la Paris, castigand de-a lungul anilor o reputatie artistica la cel mai inalt nivel( in Franta si –in general- in Europa occidentala, precum si in Israel) am fost solicitat sa reprezint aceasta mare si minunata tara pe care o mai reprezint si acum prin expozitii personale chiar la Bucuresti si prin prezenta mea in „echipa” Frantei alaturi de cativa dintre cei mai ilustrii artisti francezi in „Who’s Who”-ul celor mai buni ilustratori din lume. Ca atare, am avut si o imensa activitate ulterioara si in Statele Unite, rezidand circa 15 ani la New-York, timp in care mi-am faurit si acolo reputatia unuia dintre cei mai de vaza ilustratori „americani”, sau -mai curand- internationali, de presa si carti. Pentru cei neincrezatori, ii invit sa capete confirmare pe internet. Dar, numai asa pentru a-i sfichiui un pic pe fostii mei „colegi” care ma ignorau cu un tupeu provincial, enumar cateva titluri dintre sutele de publicatii cu care am colaborat atatia ani, masiv (si ca spatiu si ca numar): „The New-York Times”, „Washington Post”, „International Herald Tribune”, „L’Express”, „Le Point”, „Le Monde Diplomatique”, „Time Magazine”, „Business Week”, „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, „Ha’aretz”, etc….,etc.

Si pentru a incheia in apoteoza, alatur cateva „impresii” personale (in imagini) despre noul „Conducator” (iubit) al ziarului –publicate anterior cu diverse ocazii- precizand ca eu am parasit epava inainte ca acesta sa-i striveasca pe cei ramasi ca un rinocer (clonat cu varanul de Comodo).

Intr-un fel isi merita soarta, iar eu- tinand cont de reciprocitate- sunt indiferent si nu-i plang defel…

Imi vad de drumul meu mai departe si – neaparat- mai sus…

Devis Grebu

P.S. As fi nedrept sa nu-l mentionez pe fostul meu coleg de pagina Mihail Neamtu, un tanar deosebit de inzestrat – atat moral- cat si literar- un intelectual de exceptie cu viitor stralucit, asigurat (fara indoiala- nu aici) in Occident. El (alaturi de alt fost coleg- Horatiu Pepine- pentru a-i face si lui dreptate) a parasit indignat, pe drept cuvant, ziarul, imediat dupa ce Traian Ungureanu ( pe care eu -si nu numai- il consider cel mai dotat jurnalist/eseist roman, orice text al lui fiind o adevarata delectare literara) a fost „maturat” fara nici o consideratie si motiv plauzibil dintre comentatorii de vaza, care faceau –probabil, prea multa umbra „fetelor”- sau mai bine zis tatelor „Cotidianului”, care tronau peste destinul –deja- sumbru al acestei publicatii. Mihail Neamtu este SINGURUL care, fiind informat de V. Tismaneanu, revoltat ca urmare a porcariei la care fusesem supus- m-a mentionat intr-un puternic si superb text pe blogul lui, alaturi de Ungureanu, Avramescu si Voinescu, ca o pierdere importanta pentru presa romaneasca prin epurarea noastra absurda.

ps'u' meu (niku_elektriku)
ma felicit ca am reusit sa'mi salvez o parte din bijuteriile lu' grebu la adresa: http://picasaweb.google.com/niku.elektriku/Grebu#5351344167704735602 , vizitabila si de pe blog... presimtzeam io !

marți, 11 august 2009

Andrei Pleşu: „N-am să mai apuc un alt chip al acestei ţări”

de citit si rumegat





Andrei Pleşu: „N-am să mai apuc un alt chip al acestei ţări”
Autor: George Rădulescu
Data: 7 aug 2009

Cunoscutul scriitor şi eseist spune că atunci când se uită la scena noastră politică îşi pierde orice urmă de speranţă, însă nu uită să reamintească faptul că românii nu ar vota altceva mai bun
 

Departe de a fi un pesimist, Andrei Pleşu nu îşi ascunde mâhnirea în legătură cu faptul că are şanse minime să îl găsească în viaţă mult aşteptata schimbare de mentalitate a conaţionalilor noştri.


Andrei Pleşu vorbeşte despre „neaşezarea” (deja cronică) a societăţii în care trăim, la 20 de ani de la Revoluţie. Cunoscutul scriitor şi eseist nu îşi propune „să bombăne naţiunea”, după cum el însuşi declară, dar este de domeniul evidenţei că nu poate asista pasiv la anomaliile de care ne lovim zilnic.

Cu rigoare chirurgicală, el a pus în evidenţă, „La masa Adevărului”, neajunsurile şi rănile unui popor care nu a înţeles că excesul de adaptare nu e un fel de a supravieţui, ci mai curând o modalitate sigură de autodizolvare.

CARTE DE VIZITĂ

• S-a născut la 23 august 1948, la Bucureşti.
• A absolvit Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti, secţia istoria şi teoria artei (1971).
• A fost lector universitar la Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti.
• Este exclus din învăţământ pe considerente politice (1982).
• Înregistrează mari succese de public cu volumele „Minima moralia”, „Jurnalul de la Tescani” şi „Despre îngeri”.
• A fost ministru al Culturii (1990-1991) şi al Afacerilor Externe (1997-1999).
• A fost membru al CNSAS (2000-2004).
• A fost consilier prezidenţial pentru Relaţii Internaţionale (2004-2005).

„Lumea confundă elitele cu elitismul”

Adevărul: Ce funcţii are elita în societatea românească actuală?

Andrei Pleşu: Să ne înţelegem, mai întâi, asupra termenului „elită”. Pentru mine, elita cuprinde oamenii cei mai bine pregătiţi din fiecare domeniu. Asta înseamnă că există o elită ţărănească, o elită a muncitorilor, o elită a medicilor, o elită a gânditorilor, a scriitorilor. Nu e vorba de un concept închis şi exclusiv, de o minoritate care funcţionează diafan, ca un grup de îngeri. Ci de solidaritatea subînţeleasă a celor care, în meseria lor, au atins un nivel de peformanţă maxim şi pe care, de altfel, îi căutăm oridecâteori avem nevoie.

Ne-am obişnuit să bombănim elitele, dar când vrem să mergem la doctor, de exemplu, imediat ne interesăm care e cel mai bun, care este chirurgul cel mai eficace. Dacă vrem să bem un vin bun, căutăm printre cele mai bune, căutăm vinuri „alese”. Elită vine de la „a alege“, un cuvânt care trimite la selecţia pe criterii de calitate. Acum, când se spune „elită“, lumea se gândeşte ori la „elita politică“, ori la „intelectuali”.

Când ai de înjurat ceva în România, la ora asta, când trebuie găsit un vinovat pentru modul cum merg lucrurile, foarte des pe listă, pe unul din primele locuri, apar elitele intelectuale, care greşesc oricum. Adică, dacă nu se bagă, sunt „elitişti”, stau în turnul lor de fildeş. (Deşi, cum îmi spunea un prieten, din turnul de fildeş se vede, totuşi, mai departe decât de la firul ierbii). Iar dacă se bagă, sunt somaţi să-şi vadă de treabă: „Ia, lăsaţi-ne cu fasoanele dumneavoastră!“ Mi se întâmplă să citesc forumul ziarului „Adevărul“...

Să nu-i luaţi în seamă pe unii dintre „comentatori”...

Dacă îi iei în seamă şi eşti mai slab de înger, te sminteşti. Însă, totuşi, categoria aia de oameni există. Sigur, nu sunt neapărat caracteristici pentru toată populaţia României, dar există, votează. Mă întreb uneori, citindu-i, ce aşteaptă ei de la intelectuali şi de la elite, în general.

Fapt e că fiecare naţiune are nevoie de elite, fiecare om are nevoie în viaţă de serviciile unei elite, pentru că elita, elita adevărată, e, prin definiţie, slujitoare. Dar ca să ai o elită funcţională, trebuie să trăieşti într-un mediu care ştie să-şi aprecieze elitele, care le priveşte cu simpatie. Îţi trebuie nu numai oameni de calitate, ci şi o bună recepţie a calităţii lor. Dacă lumea porneşte de la ideea că elitele înseamnă ceva rău şi confundă elitele cu elitismul şi cu fasoanele de tot felul, elitele se atrofiază.

„Avem o vocaţie de victime”

Cum vă simţiţi când ieşiţi pe stradă?

Ies mai puţin pe stradă acum decât ieşeam înainte şi nu sunt încântat de ce văd, ceea ce nu înseamnă că îmi plăcea mai mult înainte. Însă aş fi preferat ca, plecând de la acel stadiu, să fi evoluat altfel. Deocamdată, suntem într-o anumită impuritate: şi vizual, şi auditiv, şi stilistic şi vestimentar, şi alimentar.

E, în peisajul cotidian, ceva confuz şi neaşezat. Suntem neaşezaţi. Şi am pierdut câteva virtuţi importante: respectul pentru celălalt, admiraţia genuină, autentică pentru calitatea şi reuşita umană, bunăcuviinţa, politeţea, bunătatea. Mi mi se pare că în România lipseşte tot mai acut bunătatea inimii.

Spuneaţi că vreţi să rămâneţi în memoria colectivă ca „un om cumsecade”...

Da, dar aş adăuga că mi-aş dori să existe din ce în ce mai mulţi oameni cumsecade. Pentru că dacă eşti cumsecade de unul singur ajungi la by-pass.

Vă simţiţi marginalizat?

S-a spus că, în lumea oamenilor, „centrul e peste tot, iar periferia nicăieri“. În România e invers. Periferia e peste tot. Aşa că, orice ai face, eşti la margine: în politică, unde te înjură toţi, sau în masa anonimă, unde n-ai acces la putere. Românul are, de altfel, un adevărat complex al marginalităţii şi al provincialităţii. Mereu suntem „departe”, neiubiţi, suferinzi, chinuiţi. Avem o vocaţie de victime, şi când nu ne iese, o confecţionăm.

De unde pleacă această vocaţie?

Din intuiţia că ea constituie o scuză extraordinară. Când nu îţi iese nimic, dai vina pe alţii. Psihologic, e legitim sau justificabil, dar, pe termen lung, devine un obicei prost.

„România e veşnic în tranziţie”

Aveţi un pronostic temporal pentru normalizare?

Când sunt depresiv, nu mai reuşesc să fac astfel de pronosticuri. Îmi spun că suntem de prea multă vreme aşa cum suntem. Nu e o chestie de acum zece ani, de acum 40, sau o moştenire a comunismului. Mă tem că nu. Comunismul a avut darul să scoată ce e mai rău în noi. E una din marile „capacităţi” ale unui sistem de tipul acesta: scoate din om ce e mai rău. Dar noi aveam probleme şi înainte.

Cu cât timp în urmă trebuie să mergem?

Într-o prefaţă a lui Titu Maiorescu la o carte de istorie de-a lui, apărută în primii ani ai secolului trecut, citim ceva de genul: „În această perioadă de tranziţie în care ne aflăm...“ România e veşnic în tranziţie. De ce e ea aşa? Din excesul unei calităţi poate. România e flexibilă, nu „încremeneşte în proiect”. Adică aşteaptă să vadă cum merg lucrurile şi, în funcţie de cum merg lucrurile, se orientează într-un fel sau altul.

Dar nu definitiv...

Nu, pentru că lucrurile se schimbă. E un tip de relativism care, metafizic, are părţi interesante, dar pragmatic e foarte riscant. Pentru că excesul de adaptare nu e un fel de a supravieţui. Nu se cheamă că te adaptezi; mai curând te dizolvi. Te pliezi mereu pe o formă de relief exterioară şi îţi pierzi forma proprie.

Care sunt dilemele pe care le aveţi în legătură cu societatea românească?

Riguros vorbind, dilema e o figură logică în care ai două soluţii, ambele imposibile. În privinţa asta pot face o lungă listă de perechi de soluţii imposibile. Gândiţi-vă la alianţele politice, sau la candidaţii la Preşedinţie. Toate soluţiile au în ele un coeficient de indezirabil. Şi atunci, electoratul trăieşte o dilemă masivă, care îl duce la absenteism.

Din cauza asta, într-un acces de disperare, am propus votul obligatoriu, ceea ce mi-a atras o antipatie generală. Au fost chiar unii, pe forum, care m-au sfătuit să mor, decât să propag asemenea idei comuniste. Cred că, pedagogic vorbind, o ieşire din dilemă ar fi obligativitatea unei opinii, indiferent dacă ea este o opinie zero. Dar să fie dată ca opinie, nu ca somnolenţă la domiciliu...

Cum vedeţi societatea românească peste zece ani?

Cu toate datele de acum multiplicate de zece ori. Adică nu evoluţie, ci amplificare.



„Schimbul de generaţii s-a făcut prin clonare”

Tinerii nu rezonează la schimbare?

Depinde la ce tineri ne gândim. Eu cunosc tineri care se descurcă foarte bine în România de acum. Tineri care au făcut carieră în management, în advertising, în presă. Sunt câteva meserii unde cei care au avut abilităţi s-au descurcat imediat. N-am senzaţia, când îi văd la televizor, pe stradă, în locurile pe care le frecventez, că sunt o generaţie nefericită. Sunt „branşaţi”.

N-au nici dileme...

Par nişte oameni „rezolvaţi”. Există însă şi unii care n-au avut promptitudinea acomodării sau calităţile necesare pentru a se „aranja” şi care sunt partea tristă a generaţiei. Sunt inşi dezorientaţi, care sunt gata să facă orice, dar nu fac nimic, sunt dezabuzaţi, caută soluţii de moment şi trăiesc la întâmplare.

Aceştia mă indispun cel mai mult. Există, e drept, şi o categorie mică dar nu neglijabilă de tineri, am cunoscut mulţi dintre ei, care sunt excepţionali, care au fost la studii în străinătate, care au luat diplome strălucite şi cu care se întâmplă din două lucruri - unul: ori capată oferte atât de substanţiale în afară încât nu se mai întorc (ceea ce regret, fără să-i consider însă pierduţi, n-am această imagine dramatică despre „fuga creierelor”; cred că un român care funcţionează optim în America rămâne un român de care poţi să fii mândru în orice împrejurare; nu cred că trebuie să stea toţi aici, mai ales dacă nu au oferte onorabile); a doua categorie o reprezintă cei care se întorc totuşi, plini de bună intenţie, ştiind că vor avea mai puţin decât ce ar fi avut afară, dacă ar fi acceptat ofertele de-acolo, dar care sunt gata să rişte. Or tocmai ei sunt trataţi inadmisibil.

Cunosc tineri de prim nivel care sunt muritori de foame, pentru că nu pot intra în nicio universitate, în niciun institut de cercetare, şi caută expediente. Până la urmă, ori se pierd, ajung să facă orice ca să poată trăi, ori pleacă din nou, de data asta definitiv.

Dar de ce unii se întorc?

Se gândesc, probabil, că România este şi ţara lor. În România sunt foarte multe de făcut. Îmi aduc aminte că Noica ne spunea mereu asta, înainte de ’89: „Partea frumoasă cu România este că, aici, totul e încă de făcut“ E de făcut ceva, în toate domeniile. Sunt tineri care spun: „Mergem în România şi facem treabă!“ Dar, odată întorşi, află că la universităţi există catedre care funcţionează etanş, în care nu sunt acceptaţi decât tineri care clonează, servil, profesorii „tradiţionali“. Urmează o mare dezamăgire.

Din punctul meu de vedere nu cei care pleacă şi rămân în străinătate reprezintă „fuga creierelor“, ci cei care se întorc şi sunt nefolosiţi. Asta e ceva criminal.

Şi în politică, şi în universităţi, un schimb de generaţii s-a făcut...

Prin clonare! Se creează un raport nesănătos între „model” şi învăţăcel; modelul e „vechi”, nereformat, necompetitiv, iar învăţăcelul îl reproduce ca atare. Fie fiindcă e convins că aşa e bine, fie pentru că realizează că asta e calea spre promovare.

E vorba de impostură până la urmă.

Una dintre bolile severe ale României.

Tineretul pare să nu fi dezvoltat imunitate la impostură...

La „Colegiul Noua Europă“ am în fiecare an un grup format din circa 20 de tineri din domeniile cele mai diverse. Mie mi se par excepţionali, mă uit uimit cât de bine pregătiţi sunt şi aş vrea să-i văd folosiţi. De asta îi şi invit la Colegiu, ca să aibă un an de respiro până îi pescuieşte cineva. Mă deprimă extrordinar să văd asemenea capacităţi trăind marginal, rămânând într-un con de umbră.

„La noi, când n-ai bani faci o fundaţie”

E posibilă o revoltă a „marginalizaţilor”?

Am fost martorul câtorva tentative de aglutinare, de coagulare. Au vrut să facă câte un proiect, vreo instituţie mică, un centru de studii. Dar nu găsesc finanţatori. Dacă vroiau să facă o echipă de tenis, găseau. Cercetarea şi tot ce ţine de educaţie şi de viaţă intelectuală nu sunt aşa vizibile. Sponsorul nu se repede în teritorii unde nu apar banere, unde nu există nici o vizibilitate publică a gestului lui. Dacă faci un târg de carte, ştii că sponsorizarea ta va fi publicitată. Dar dacă faci un colegiu de studii avansate, unde se întâlnesc oamenii să discute despre fenomenologie, nu observă nimeni.

Dar în Germania cum funcţionează?

Acolo se implică statul, se implică landurile, distribuţia de fonduri e mai fragmentată. Dar se implică şi mari fundaţii private, Volkswagen de exemplu, cu bani mulţi, cu jurii de specialişti care ştiu să dirijeze banii. La noi nu există o cultură a fundaţiilor. La noi se fac fundaţii ca să obţii fonduri, nu ca să dai. E o accepţie cu totul neobişnuită a termenului. Când n-ai bani faci o fundaţie. Fundaţia, în mod normal, este un fond de bani care caută modalităţi de distribuţie.

La noi sunt tot felul de baloane care nu conţin nimic. Iar când există bani, avem două posibilităţi: ori cel care îi are nu e dispus să-i dea decât pe ce-i place lui, ori ar da, dar nu-ţi vine ţie să-i iei. Şi asta e o situaţie tipic românească. Există oameni cu bani care ar da câte ceva, însă nu-ţi vine să dansezi cu ei a doua zi la televizor. M-am lovit personal de asta. E o problemă serioasă, pentru că orice asociere cu un om care are bani, dar e moralmente sau penalmente discutabil, te pune în condiţia de complice. Deşi în mod normal ar trebui să spui că banii n-au miros, iar dacă faci un lucru bun eşti scuzat.

Vedeţi un alt mod de organizare?

Pentru instituţiile de tipul ăsta găsesc că Statele Unite practică soluţia cea mai inteligentă. Şi anume, se constituie un fond de tip endowment, care pus la bancă produce anual o sumă suficientă pentru ca instituţia respectivă să se întreţină şi să nu mai aibă nevoie de nimic. Depinde de mărimea instituţiei ca banii din dobânzi să îţi acopere cheltuielile.

Aşa funcţionează Princeton de decenii, fără ca cineva să mai dea bani. Aşa a făcut Soros la Budapesta. La Central European University el nu mai dă bani. A dat la început un fond, iar instituţia trăieşte din el. Şi eu visez să capăt un endowment la Colegiul Noua Europă şi să scap de griji, pentru totdeauna. Nu e nevoie de un fond uriaş. Sunt bogătaşi în România care s-ar uita cu dispreţ la asemenea sumă.

„Avem nevoie de reformă la nivel microsocial”

Dacă v-ar sta în putere să rescrieţi anumite capitole ale istoriei recente româneşti, care ar fi acestea?

Nu cred în scrierea şi rescrierea istoriei, (s-a făcut destul asta în comunism). Cred într-un simţ al răspunderii care să te determine să faci istorie, să te gândeşti la ce ai tu de făcut, pentru ca lucrurile să meargă. Una dintre problemele lumii publice româneşti este că nu gândim acţiunea publică decât în mare. Fiecare guvern vine, de pildă, cu priorităţi atotcuprinzătoare. Dar niciun guvern nu poate face, într-un mandat, tot ce promite.

Ca să se întâmple ceva, nu numai guvernul trebuie să funcţioneze. Lucrurile nu se pot schimba esenţial nici cu un guvern bun, nici cu un preşedinte bun, nici cu instituţii eficiente (deşi e nevoie de toate acestea). Lucrurile nu se pot schimba fără mari schimbări la nivel individual: la nivelul ăluia care scuipă pe stradă, trăieşte din mici potlogării, îşi batjocoreşte aproapele, nu-şi face treaba în mod corect.

Adică fără această reformă la nivel microsocial, putem să avem 1.000 de personalităţi spectaculoase la vârf: ele nu pot schimba adâncurile acestea mereu instabile, mereu în stare de fermentaţie. Eu nu spun că toţi românii sunt hoţi sau toţi românii sunt inapţi. Spun doar că există o lipsă de mobilizare de sine pentru rezolvarea lucrurilor dificile şi o tendinţă de a plasa mereu răspunderea, greutăţile, vina spre altcineva. Când mereu e de vină altcineva, nu e de vină nimeni. Asta se întâmplă.
Asta fac politicienii, în special...

Eu găsesc că şi miza asta extraordinară pusă pe oamenii politici e excesivă. Oamenii politici sunt, la rândul lor, simpli slujitori. Sigur că mi-aş dori oameni politici cu mai multă imaginaţie, cu mai multă prestanţă, cu mai mult stil. Pe mine mă scoate din minţi ce văd zilnic la televiziune şi în viaţa noastră politică: lipsa cronică de civilizaţie, de bună credinţă, de ţinută. Ai impresia că sunt oameni care nu au trecut prin niciun episod modelator normal. Ciclurile tradiţionale ale formării unui om: familie, şcoală bună, universitate bună, societate care să te oblige la un anumit mod de a fi.

Dar pentru a te pronunţa critic asupra politicienilor, trebuie să ai, la rândul tău, discernământ şi credibilitate. Or cum se petrece la noi critica în materie politică? Includ şi presa aici. Întâi ne împărţim pe tabere: avem probăsescieni şi antibăsescieni. Am avut şi proiliescieni şi antiiliescieni. Trăim într-un tic-tac foarte plicticos. Dacă erai iliescian, atunci orice făcea Iliescu era bun, greşelile erau minore sau întâmplătoare. Dacă erai „anti“, tot ce făcea era rău. Mi-aduc aminte, de pildă, ce se întâmpla când Iliescu, în 90-91, îşi făcea vreo cruce, la câte o ceremonie religioasă. Proiliescienii spuneau: „Aţi văzut că e un om credincios, e şi el român?“. Antiiliescienii: „Nu-i e ruşine! Impostorul! Pe el îl doare în fund de Biserică, dar se închină. Încă o minciună!“ Mergem la Băsescu: probăsescienii iartă tot, antibăsescienii trăiesc de dimineaţa până seara pescuind orice derapaj, cu o pasiune ridicolă. Aţi urmărit episodul cu bostănarii de la Dăbuleni? Domnule, aluzia preşedintelui la electoratul lui Geoană nu era un capăt de ţară! E clar că nu cu „bostănarii” avea Băsescu ceva, ci cu preşedintele Senatului.

Ei bine, cei din Dăbuleni se simt ofensaţi. Vine primarul lor la Cotroceni ca să protesteze! Mă întreb pentru câte alte probleme serioase din judeţ a venit primarul la Cotroceni. Dar totul ia o întorsătură comică: preşedintele, la rândul lui, se duce la Dăbuleni şi încearcă să se explice. Atunci apare alt set de analize: cu ce bani s-a dus Băsescu la Dăbuleni? Păi cu banii noştri! Adică preşedintele ţării nu are voie să se deplaseze nicăieri în ţară decât făcând deconturi prompte şi rambursând sumele. Dacă ajungi la acest nivel, nu mai ai niciun credit când, având motive serioase să fii critic, spui ce ai de spus. Vei trece, inevitabil, în categoria celor pentru care bombăneala perpetuă e un fel de hobby.

Spuneaţi că şi presa are o parte din vină pentru asta...

Dacă în gazetăria noastră - mă refer la ea în primul rând – nu se învaţă că credibilitatea unui gest critic nu poate fi susţinută decât dacă este mereu în balans cu o anumită obiectivitate, ne scoatem ochii degeaba. Am văzut ce s-a întâmplat cu apelul din Revista 22 la adresa Universităţii „Spiru Haret”. Acolo era un text de multe rânduri împotriva lui Bondrea. O jumătate de rând spunea că până şi Băsescu a avut aerul că relativizează tâlhăria ipochimenului. Ce-au scris ziarele? „Intelectualii au pus tunurile pe Băsescu”.

Nu, noi am pus tunurile pe Bondrea! Felul ăsta de a reambala totul face imposibile dialogul şi critica eficace. Băsescu, pe de altă parte, când aude o critică, aţi văzut ce spune: „Sunt plătiţi! Dacă orice aş face, ei clămpăne la fel, înseamnă că o fac din interes!”. E o aberaţie, dar una stimulată de monotonia criticii gazetăreşti. Tot o aberaţie e şi expresia „intelectualii lui Băsescu”. Pe Liiceanu nu l-a inventat Băsescu. Sau o să-mi spuneţi că dacă dispare Băsescu, Liiceanu ajunge la colţul străzii?

„Ceea ce trebuie evitat în politică este să te îndrăgosteşti”

Doamna Zoe Petre spunea că foarte mulţi intelectuali se feresc să se dezică de gesturile preşedintelui, pentru că l-au girat în 2004...

Intelectualii l-au girat şi pe Emil Constantinescu la început. L-au făcut să şi câştige alegerile. Apoi au fost dezamăgiţi. Nu pentru că l-au girat prea mult, ci pentru că ceea ce au girat ei a rămas în aer. Nu cred însă că, în 2004, doamna Zoe Petre l-a votat pe Adrian Năstase. Tenacitatea dânsei de a-l susţine necondiţionat, până azi, pe Emil Constantinescu e admirabilă într-un fel, pe linia loialităţii, dar riscă să treacă prea uşor peste inadecvările de tot soiul ale fostului preşedinte. Chiar şi aşa, m-aş feri să o reduc pe doamna Zoe Petre la calitatea de „intelectual al lui E.C.”

Cred că ceea ce trebuie evitat în politică este să te îndrăgosteşti. Iubirea este pentru o altă zonă a vieţii, nu pentru politică. Nu trebuie să-ţi iubeşti miniştrii. Sau pe şeful statului. Or unii se comportă ca nişte îndrăgostiţi. Suferă când iubitul sau iubita lor nu e la înălţime, nici nu vor să audă de aşa ceva. Pasiunea de îndrăgostit n-are ce căuta într-un domeniu al pragmatismului şi al relativităţii, cum este politica. De câte ori apare aşa ceva, se termină prost. În privinţa asta, dacă aş şti că există cu adevărat „intelectualii lui Băsescu”, le-aş sugera să evite amorul pasional.

Există cu adevărat „intelectualii lui Băsescu”?

Eu cred că ei nu există de fapt, decât în măsura în care li s-a părut că, într-un anumit moment, preşedintele a pus în practică câteva din exigenţele lor esenţiale, cum ar fi condamnarea comunismului şi evacuarea corupţiei. Din păcate, nimic n-a fost dus până la capăt. Condamnarea comunismului nu e utilă decât dacă produce şi nişte efecte între care unele legislative. În textul condamnării existau propuneri în acest sens. Nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic.

A fost un gest lăsat în vânt, pentru că a fost făcut, cred, fără o convingere reală. Când s-au făcut gesturi asemănătoare în ţările din jur, cum a fost la Praga, unde un document asemănător a fost semnat de Vaclav Havel, Joachim Gauck şi alţii de acelaşi calibru, noi nici măcar nu ne-am afiliat, nici măcar nu am spus: „Treceţi-ne printre semnatari!”. Problema a trecut într-o totală penumbră.

Ce se întâmplă cu domnul Dinescu?

Ce se întâmplă? Nu ştiu la ce vă referiţi, dar ce pot să vă spun e că Mircea Dinescu e o natură. Nu poate fi sistematizat, aşa cum nu pot fi sistematizate ploile, tunetele, seceta. E o fiinţă greu de anticipat, greu de prevăzut în toate reacţiile ei. Bănuiesc că are şi el momentele lui de oboseală. Că, de exemplu, nu mai ia nici el în serios CNSAS-ul. La ora actuală, se consideră că majoritatea dosarelor de la SRI au fost aduse la CNSAS după intervenţia lui Traian Băsescu. Dar ce înseamnă „aduse”? Există şi tehnica să îngropi pe cineva în cantitate. Dacă îi dai un milion de dosare, e ca şi cum nu i-ai da nimic, pentru că a te orienta în această nebuloasă e o chestie fără speranţă. Apoi, nici nu ştim de fapt ce s-a dat şi ce nu s-a dat. Sunt sigur că nu s-a dat tot.

Sunt dosare încă deschise...

Sunt oameni care au continuat să colaboreze în ’91-’92. Cât despre ofiţerii activi, ei nu nu pot fi livraţi în niciun caz de CNSAS. Când am plecat de acolo, am făcut-o cu senzaţia că, dacă mai stau, stau degeaba.

Cât de relevantă e cercetarea pe dosare?

La ora asta e minimă. Eu nu m-aş bizui foarte mult pe ce se află acolo. Ori se află lucruri insignifiante (faptul că Gică Popescu a fost sau nu a fost informator mi se pare irelevant), ori se află lucruri relevante, dar ele nu se pot spune, şi asta nu neapărat dintr-o comandă politică, ci pentru că poate fi ilegal.

Umbli, să zicem, în dosarul cuiva care trebuie verificat şi dai acolo peste altcineva, pe care îl constaţi cu surpriză angajat în reţeaua de informatori. Dar nu poţi să-l spui, pentru că nu are nicio funcţie şi nimeni nu a cerut să fie verificat. Iar tu dormi acasă cu el în cap şi nu poţi să spui la nimeni.

Mai e o variantă: îl dai la presă...

Îl dai la presă, dar e ilegal să faci publice, în orice condiţii, informaţii din dosare.

„CNSAS a devenit o instituţie inerţială”

Mai are rost CNSAS-ul?

Aşa cum funcţionează acum, mă tem că nu mai are o pondere reală. A devenit o instituţie inerţială. Dacă lucrurile se făceau corect şi la timp, ca în Germania, era altceva. Am avut o dispută pe tema asta cu Adam Michnik înainte de a se înfiinţa CNSAS-ul. Adam îmi spunea: „N-are niciun rost! Nu deschideţi cutia Pandorei că vă încurcaţi mai rău! De fapt faceţi ceva şi mai grav: reactivaţi dosare făcute de ăia, aşa încât, într-un fel, le continuaţi misiunea. Faceţi ca activitatea lor să redevină validă şi eficace“ Mie mi se părea, totuşi, că trebuie să aflăm adevărul, trebuie să ştim. Acum înclin să cred că Adam Michnik a avut dreptate, pentru că e o disproporţie foarte mare între exigenţa fondatoare a unei asemenea instituţii şi ce poate ea să facă în contextul dat.

Se poate închide total trecutul?

Dar mai e el cu adevărat „deschis” pentru cineva? Mai vrea cineva, cu adevărat, să se confrunte cu tabloul întreg al trecutului? În cartea unui fost şef al serviciilor secrete din Franţa e povestit următorul episod. Autorul i-a spus lui De Gaulle, la un moment dat: „Să ştiţi că am în subsol toate dosarele Rezistenţei franceze şi ale colaboraţioniştilor. Ce facem cu ele?” Şi De Gaulle a întrebat: „Dumneata ce părere ai?” „Eu sunt de părere că astea cu colaboraţionalismul să nu le deschidem.“ „Dar de ce, ce e acolo?” „La France, domnule general!“ Contează şi proporţia. Mă întreb dacă la noi se poate spune asta despre colaborarea naţională cu regimul totalitar.

Sora lui Mircea Vulcănescu mi-a povestit că, în timpul interogatoriului care a pregătit detenţia, un anchetator obosit i-a spus: „Doamnă, sunt atâtea denunţuri, încât şi să vrem nu putem evita arestări masive.“ O fi fost aşa, n-o fi fost aşa, nu ştiu. Dar e un fapt că denunţul devenise, mai ales în anii ’50,o realitate cotidiană. Când s-a terminat asta, câţi români au fost implicaţi – sunt întrebări fără sfârşit. Problema cu trecutul e alta, în momentul de faţă. Când cineva care a cunoscut bine trecutul vine şi spune: „Sper să prind reinstaurarea comunismului”, mă cuprinde un amestec de depresie şi dezgust.

Vă referiţi la Ion Cristoiu?

Între alţii. Dacă experienţa comunistă poate încă provoca nostalgii, suntem în pericol. Nu mă mai mir că apare o generaţie de intelectuali de 25-30 de ani, care, având acum acces liber la Occident, au dat nas în nas cu stânga occidentală încă vioaie şi etalează, la numai 20 de ani de la revoluţie, candide simpatii ideologice marxizante. Ei ne explică, dintr-un cer teoretic, că, de fapt, comunismul nu a fost chiar aşa rău, că sunt câţiva apucaţi care bombăne toată ziua, dar că ăsta e un fel neinteligent, „expirat” de a trata lucrurile. Am avut la Colegiul Noua Europă, acum câţiva ani, o conferinţă a unui foarte bun istoric şi politolog american, Tony Judd.

Am riscat să-i sugerez ca temă o paralelă între comunism şi nazism. Deşi evreu, n-a socotit sugestia mea drept o provocare şi a făcut o expunere strălucită. Concluzia a fost următoarea: răul cel mai mare - nazismul; pericolul cel mai mare – comunismul. E o observaţie foarte fină, pentru că, într-adevăr, la nivel de întrupare a răului absolut, nazismul rămâne neegalat. Comunismul rămâne însă în continuare marele pericol pentru că nu e compromis.

Găseşti o mulţime de oameni foarte bine astăzi, în Occident – au început să apară şi la noi – care spun: „Hai să nu fim dogmatici, hai să vedem şi părţile bune ale comunismului!” Luaţi ultimul interviu al lui Gaspar Miklos Tamas. E halucinant! Şi omul e o autoritate. Vocea lui se aude în Occident. E un domn foarte deştept, şarmant, cu o engleză de club englezesc.

Deci stânga se redefineşte.

În măsura în care e nevoie, pentru că era mereu definită, şi anume mai curând pozitiv, dar se redefineşte în sensul că se spală mereu de păcate. Stânga e mereu într-un proces de reîmprospătare. E fragedă!

Nici nu putem ignora succesul social al sistemelor de stânga nordice, care n-au nimic comun cu comunismul...

Domnule Rădulescu, nu e chiar aşa. În Suedia, politica „socială” a sfârşit prost. Vă invit să vizitaţi Stockholmul, un oraş frumos, mai ales pe partea de faleză, dar stricat, spre centru, de o arhitectură din anii 60 care seamănă izbitor cu arhitectura socialistă din ţările din est. Socialismul real n-are nevoie de Ceauşescu pentru a urâţi lucrurile. A existat un tip de gândire popular-socială, care a funcţionat fără dictatură.

Admit că, pe măsură ce îmbătrânesc, privesc spre stânga cu mai multă atenţie. Pot înţelege opţiunile de stânga ale anumitor categorii de oameni din vest. Capitalismul nu e nici el paradisul, sunt o mulţime de „daune colaterale” ale acestui sistem care pot deveni supărătoare. Nu evacuez din dialogul politic opţiunea de stânga. Dar n-aş vrea să se confunde opţiunea de stânga cu opţiunea comunistă. Or asta se întâmplă! Tamas, oricât ar fi de deştept, înclină să reformuleze teza Ion Iliescu: comunismul a fost prost aplicat.

Se spune că ce a făcut Ceauşescu în România nu a fost comunism...

Da, ştiu, nicăieri n-a fost comunism! Aşa că e cazul să-l facem odată deadevăratelea! (n.r. râde!)



„N-am să mai apuc un alt chip al acestei ţări”

Credeţi în reformarea clasei politice româneşti?

Pe termen scurt şi mediu, nu. Am sfătuit câţiva tineri de calitate să aibă curajul să intre în politică. Gândul meu era că dacă intră cât mai mulţi oameni de calibru în activitatea politică, se va schimba portretul clasei politice. Or, toţi cei care au făcut pasul, după şase luni sunt şocaţi. Şi îmi spun, confidenţial, că dacă ştiau, nu se băgau. Pentru că atmosfera, indiferent de partid, e de aşa natură, încât ai senzaţia că nu poţi să faci nimic rotund, să vii cu o noutate reală. Trebuie să te acomodezi. Şi îţi pierzi libertatea de pomană.

Mai este loc pentru un nou partid pe scena politică românească?

Nu cred. De altfel, nu mai există un interes real pentru politică. A fost o tentativă acum câţiva ani, când Cosmin Alexandru a făcut un partid, Uniunea pentru Reconstrucţia României. L-am auzit vorbind, mi-a plăcut. Am fost la o întâlnire a câtorva membri, mi-au plăcut, aveau alt discurs. Praful s-a ales! E păcat! Şi-au dat seama că nu există receptivitate pentru aşa ceva. Şi nu există! Electoratul nostru nu votează aşa ceva. Dacă apare acum un candidat la preşedinţie de cu totul alt tip decât cei de pe piaţă – care să se poarte frumos, să arate bine, să fie reprezentativ, să-ţi inspire respect -, eu vă asigur că nu-l votează nimeni.

Ne caracterizează un filon al trădării?

Nu, domnule, ne caracterizează faptul că suntem, mă-nţelegi, băieţi deştepţi! Românul e deştept. Nu se lasă el fraierit. Îşi vede de interesul lui, mai curând fraiereşte el pe cineva. Românul nu e prostul nimănui, nici al unui partid, nici al unei convingeri. Nu vreau acum să bombăn naţiunea, dar sunt peste tot blocaje de tot felul care mă aduc la disperare, la furie neputincioasă.

Îmi dau seama că n-am să mai apuc un alt chip al acestei ţări. Să dea Dumnezeu să-l apuce alţii, dar sunt sceptic. Când mă uit la scena noastră politică, îmi pierd orice urmă de speranţă. Nu pentru că toţi sunt o apă şi-un pământ, dar pentru că niciunul nu mi se pare cu adevărat impunător.

„Aş fi aşteptat să-l văd mai smerit pe Dan Puric”

Cum vedeţi discursul lui Dan Puric?

Am scris ceva la un moment dat despre el, fără să-l numesc, şi mi s-a spus că sunt invidios. Eu îl admir pe Dan Puric ca actor. E un artist de top. Din păcate, se întâmplă şi cu el ce se întâmplă cu mulţi alţii. Ca să fiu pedant, aş spune că avem de a face cu o problemă de logică a autorităţii. Există un câmp de competenţă pentru fiecare, şi cine iese din acest câmp îşi pierde şi competenţa şi autoritatea.

Dacă te duci la Einstein, care e o autoritate, şi îl întrebi cum trebuie să fie femeia ideală, rişti să auzi o tâmpenie, sau o platitudine. Nu înseamnă că, dacă eşti un matematician sau un fizician genial, te pricepi la orice altceva. Dacă îl întrebi pe Kant despre căsătorie, s-ar putea să-ţi dea un răspuns idiot, sau să nu ştie ce să spună. Domnul Dan Puric a ieşit din sfera unde este cu adevărat competent, înalt competent. A făcut un sindrom de guru.

Părerea mea sinceră este că el nu este pregătit pentru acest rol, din două motive. Unu: se simte indecent de bine în el, iar asta se vede din mica pompă profetică a discursului. Doi: n-are cultură suficientă, iar asta se vede din modul cum dă citate. Citatul este nemilos. Felul cum citezi te dezbracă. Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti.

Şi Nicolae Iorga făcea gafe monumentale...

Domnule Rădulescu, să ne liniştim puţin! A-l compara pe Iorga cu Puric e ca şi cum l-am compara... pe Iorga cu Puric. Problema domnului Puric e că recurge la citate ca la o ornamentică neasimilată. Am cunoscut un om care avea întotdeauna cu el un carneţel în care nota citate. Îi plăcea să le colecţioneze.

Cum auzea o vorbă, scotea carneţelul şi o scria. Invocai un pasaj din Brecht şi-l auzeai: „Cum aţi spus? Staţi să notez!“ Apoi, cu prima ocazie, zicea: „Cum spunea Bertholt Brecht...“. Dar era un citat care nu trecuse prin el. Domnul Puric recurge frecvent, atât cât l-am urmărit, la nume, probleme şi concepte despre care nu are decât o informaţie de dicţionar, sau din auzite. Nu poţi scoate din pălărie, una-două, pe Toma din Aquino, pe Ambroise Paré, sau pe Platon, dacă nu ai avut cu ei un comerţ cât de cât consistent. Eu unul nu înţeleg de ce face asta domnul Puric. În termeni creştini, i-aş vorbi de „slavă deşartă”: vrea să pară altceva decât este.

La cât e de inteligent şi de angajat spiritual, aş fi aşteptat să-l văd mai smerit, mai aproape de discursul unui mărturisitor decât de acela al unui gânditor amator. Dar mai e ceva: domnul Puric a adoptat o strategie pedagogică riscantă. Când vrei să educi pe cineva, nu începi prin a-l flata. Dacă vrei ca cineva să înveţe ceva, nu-i spui mereu că n-are nimic de învăţat. Or, domnul Puric încurajează un soi de legendarizare arbitrară a naţiunii, din care rezultă că ea frizează desăvârşirea. Atunci la ce bun s-o mai dăscăleşti? Suntem unici, persecutaţi de tot mapamondul, singurii creştini adevăraţi, speranţa lumii, gloria speciei! Asta e gândire de tip Becali. Domnul Puric n-ar trebui să facă posibile asemenea analogii.

Unii se grăbesc să-l acuze că e legionar...

E, şi aceasta, o analogie, pe care domnul Puric ar trebui să ştie să o evite, căci nu e chiar onorantă. Nu mai spun că au fost legionari şi legionari. Unii mai deştepţi, unii mai din topor. Dar în materie doctrinară (de fapte nu mai vorbim!), şi proştii şi deştepţii au fost capabili de enormităţi. Retori ai vanităţii naţionale, ei erau, tocmai prin asta, foarte ne-români: românii au ceva mai mult umor şi, în orice caz, n-au gustul extatic al morţii.

La Atheneu, unde îşi ţine domnul Puric conferinţele, vin, totuşi, şi oameni care simt nevoia de adevăr...

Nevoia aceasta există, cu siguranţă. Probabil că Biserica, care ar trebui să livreze acest tip de discurs în limitele firescului, n-o face îndestulător, sau, când o face, nu convinge. Cazul Puric este al unui om care şi-a asumat ceva pe care nu-l face cine trebuie: nici instituţia care trebuie, nici personajul. Admiraţia mea pentru el ca actor rămâne însă neschimbată. Mai mult: cred că prin arta lui face mult mai bine ceea ce vrea să facă prin discursul lui public. Şi regret sincer că insistă pe un drum cu atât mai smintitor cu cât e mai aplaudat. Ce-o să facă? O să mai publice încă o carte.

Prea multe nu o să mai publice, pentru că se mişcă într-un registru de idei destul de previzibil. Nu-l văd făcând studii de teologie. Îmi pare pur şi simplu rău. Ar mai fi de spus şi altceva: conştient sau nu, domnul Puric îl imită, ca impostaţie, ca formulistică, pe Petre Ţuţea, care însă era originalul, nu era o copie. Dar Petre Ţuţea era un om foarte cultivat şi de un umor extraordinar. Ce e uimitor la Puric este că în actorie e plin de haz, iar în „omiletica” lui e sumbru. Petre Ţuţea e citat mereu acum de unii adulatori fanatici, într-o variantă care te face să crezi că era un apucat. Or, dacă stăteai cu el la taclale, observai cum tot ce spunea căpăta un „comentariu de subsol” relativizant.

Când, în anchetă, declara vertiginos: „Sunt, înainte de toate, român, ortodox şi militarist. Trebuie să ne înmulţim ca sardelele, să îi lichidăm pe ruşi pentru că n-au ce căuta în Europa şi fiecare babă română să mulgă vaca cu cască militară pe cap!“, Petre Ţuţea ştia că joacă şarja ultimă, enormul. În sinea lui, râdea homeric. Dan Puric are aerul că rosteşte fraze asemănătoare, luându-le, candid, în serios, până la ultimul detaliu.

„Sudalma zilnică şi grandomania naţională merg mână în mână”

Cine suntem? Apropo de cartea lui Dan Puric...

În orice caz, suntem o comunitate care nu-şi pune această întrebare. De ce? Pentru că crede că ştie răspunsul. Avem tendinţa să ne facem un portret de eroi, întrerupt din când în când de înjurături. Adică ne înduioşăm repede cu privire la destinul nostru şi la trecutul nostru („notre patrie héroique et martyre” - cum spune, în băşcălie, Adam Michnik despre Polonia). Din când în când însă, atunci când nu se aprinde chibritul nu ezităm să blestemăm: „Fir-ar mama ei de ţară, nici chibritele nu se aprind!”. Sudalma zilnică şi grandomania naţională merg, nonşalant, mână în mână. Pendulând între o prea rapidă distanţare de noi înşine şi glorificarea de sine, nu părem a fi în posesia unei identităţi clare. Ar fi foarte bine ca românii să înceapă să se gândească mai riguros la identitatea lor.

Dar să o facă prospectiv, nu recapitulativ şi auto-suficient. Pentru că, până la urmă, eşti ceea ce vrei să devii. Într-un dialog platonician se spune: „Dacă te uiţi intens la ceva, încet-încet devii obiectul la care te uiţi.“ Dacă am privi către un model coerent al nostru, am putea să ne identificăm cu el. Dar noi nu ştim ce vrem exact, nu ştim cum vom fi pestre 30 de ani, nu ştim ce vrem să fim peste 30 de ani. Asta ne face să ne descurcăm pe intervale mici şi să nu avem acces la continuitate. Continuitatea e înlocuită de mici salturi acomodante. Ca să aflăm cine suntem ar fi interesant să studiem emigraţia noastră, în comparaţie cu a altor popoare. Românii din diaspora trăiesc fie în varianta parastas, idealizând umed locul din care au plecat („Ce ceapă era la noi! Ce cartofi!”), fie în varianta „emancipată”: uită limba română, le e jenă să fie identificaţi cu ţărişoara... Nu scapă de asta nici Marie-France Ionesco, care spune că tatăl ei, Eugen Ionescu, n-are nicio legătură cu România. E niţel ridicol.

Dacă unul se naşte în Zair, nu poţi să o ţii langa că n-are nicio legătură cu Zairul. A fi născut într-un loc nu e nici un merit, nici un defect. Dar când te-ai format scriitoriceşte citind Urmuz şi Caragiale, când ai scris prima versiune la „Cântăreaţa cheală” în româneşte şi ai luat, în România, primul premiu literar, n-are niciun sens să tot fii spălat de Dâmboviţa cu apele Senei. Se vede că, uneori, fetele unor celebrităţi devin, pe căi misterioase, mamele lor. Aşa ajunge o femeie foarte inteligentă să şlefuiască pedant şi autoritar statuia tatălui, a cărei prestanţă n-are nevoie să fie „apărată” de nimeni.